Lolo

Da… Ziua de azi nu a fost una prea buna… Multa agitatie la lucru (sunt in comisia de inventariere si e mulaa bataie de cap, da, na, imi place ). Dupa am mers la un prieten in complex. Cand sa plec, nu mai puteam . Un taximetrist “bine intentionat” si-a parcat masina in spatele lu’ Tzuca . Am sunat la firma de taxi tudo, dar mi-au spus ca nu prea au cum sa ma ajunte, ca nu au numarul de telefon al soferului, ca dau ei prin statie si daca cineva are numarul lui, il vor suna, daca nu, asta e, nu au cum sa va ajutam )!

Frumos raspuns, nu? Se vede ca traim in Romania: un bou de  taximetrist iti blocheaza masina, cei de la firma de taxi nici macar nu au numarele de telefon ale angajatilor ), se vede ca suntem o tara ce nu se stie organiza !

Normal ca nu a venit  ”d-l taximetrist”. Pana la urma, cu chin cu vai am reusit sa ies .

E buna maxima: “Traim in Romania, si asta ne ocupa tot timpul! “

Ieri seara am coborat pana la magazin. Ploua. De mult nu m-am mai plimbat in ploaie, mai ales de cand o am pe Tzuca (masina mea ). Ce frumos a fost… Ca o nebuna ce sunt am inceput sa sar prin balti, ca si in vremurile de demult. Am ajuns leoarca acasa, dar a meritat ! Imi place toamna… imi place ploaia de toamna!

Mi-a placut mereu sa scriu, sau, cel putin asta se intampla in trecut. Azi, am descoperit o agenda veche cu poezii si scurte “povesti”. Acum nu mai scriu, nu mai am sentimentul, dorinta de a scrie macar cateva randuri. Nu stiu de ce… Poate pentru ca am trecut de perioada “mai pesimista” din viata mea .

Cateva randuri dintr-o “povestioara”:

“Se spune ca fiecare lovitura care nu te ucide, te face mai puternic. N-as sti sa spun daca ce se spune e adevarat. Nu cred ca am stiut vreodata sa reactionez la o astfel de lovitura. La fel ca fiecare dintre noi, oamenii, am trecut prin multe, mai devreme decat unii, mai tarziu decat altii si totusi am reusit ca in final sa am fruntea sus. Nu mi-a pasat deloc de vorbele aruncate in vant pentru ca mi-am imaginat intotdeauna ca am o cale proprie, de la care nu trebuie sa ma abat pentru nimic in lume. De multe ori, cand iti urmezi drumul, intalnesti oameni si lucruri care te tin pe loc, de vrei sau de nu vrei. Alteori, te opresti, ca sa iti tragi rasuflarea astfel incat sa fii pregatit pentru urmatorul urcus. Totusi, drumurile noastre, se opresc brusc si ne obliga sa alegem o poteca laturalnica. Indiferent de modul in care gandim, iubim, traim, suntem cu totii la fel, mai mult sau mai putin. Ne bucuram prea putin, muncim ca sa ajungem pe culmi inalte de munte, pentru ca in momentul in care suntem acolo sus sa ne bucuram pentru o secunda, nu pentru mai mult. Ne gandim la un urmator obiectiv de indeplinit, imediat ce l-am atins pe cel de dinainte si uite asa ne trec zilele. Azi suntem fericiti, maine ne trece.

Nu mi-a lipsit vreodata ceva din ce mi-am dorit sa am. Cand spun asta, nu ma refer la bani, nu am avut niciodata portofelul plin incat sa nu imi incapa in buzunar, am avut insa o viata frumoasa si mii de vise ce nu inacapeau in lumea mea. Nu mi-a fost dor de nimeni si nu mi-am dorit ceva de care sa nu am nevoie. Mi-am dorit un camin, nu pace in lume, mi-am dorit un om pe care sa-l iubesc, nu secretul tineretii vesnice, mi-am dorit o viata sincera si linistita, nu o parcela pe Luna.

…

Se spune ca ce nu te ucide, te face mai puternic. Nu stiu daca e adevarat ce se spune. Stiu doar ca acum nu sunt puternica. Oare ce nu te face puternic, te ucide ? Ma intreb insa, cine stabileste ordinea…”

- Shhh… taci!

- De ce???

- Asculta…

- Ce???

- tacerea…

A venit toamna…

Am “furat”  ideea de la Andrei, fiindca mereu mi-au placut posturile lui cu poze.

Mereu mi-am pus intrebarea asta, si, cu siguranta, nu sunt singura. Chiar, ce ne face fericiti? Pe mine personal, urmatoarele lucruri, stari sau persoane: linistea, natura, oamenii dragi mie, lucrurile simple din jur (ca de exemplu: coloritul naturii din aceasta perioada a anului), o cafenea plina de oameni care citesc ziare, se aude rasnita masinii de cafea (sau cum s-o numi),  mirosul ce te trezeste fara sa gusti cafeaua, masina ce trece noaptea pe strada si se aude in liniste, o clasa plina de copii galagiosi (ca doar sunt copii!), o zi in care stai in casa pentru ca ploaia a inundat pamantul, o floare primita cu ocazia zilei de azi, si,  in special zambetetul oamenilor din jurul meu! Ce e mai frumos la un om decat zambetul? Daca zambesti, ai sanse mari sa primesti un zambet in schimb, si chiar daca nu-l vei primi, zambete in continuuare!

SMILE, without a reason why!

Na, ca in sfarsit am si eu blog .  Chiar daca la inceput nu am vrut sa-mi fac, pana la urma am fost corupta si mi-am facut, cu putin ajutor normal!

Blogul,  in opinia mea (si, cu siguranta nu doar a mea!) e un fel de “jurnal online”, desi, am trecut de perioada adolescentei cand in agenda aia bine ascunsa scriam pe furis, ca sa nu fiu surprinsa de cineva, tot ce mi se intampla.

Deci, am blog,  ”jurnal online”, ca, na, am mai crescut si eu, si am renuntat la agenda, chiar daca jurnalul online nu va fi precum un jurnal intim .